De: Laura

Buna ziua. Sa va povestesc doar o mica parte din povestea vietii mele. Sunt casatorita de 12 ani si am 2 copii, de 7 si 9 . Barbatul cu care sunt casatorita este foarte gelos, e gelozie dusa la extrem, pana intr-acolo ca nu suporta nici sa stau langa fratele meu, pt el orice actiune a mea, sau interactiune a mea cu sexul opus, are conotatii pacatoase. Nu am observat acest defect periculos inainte de a ma casatori, ca daca as fi observat acest lucru, clar,nu faceam pasul. A inceput sa-si manifeste crizele de gelozie, dupa doua saptamani de la nunta, cand privind in albumul meu de poze, m-a vazut pe mine stand la o terasa cu mai multi prieteni, fete si baieti, eu stand langa un baiat. Era doar un amic, dar pt el , in viziunea lui, insemna mai mult, pana acolo, ca ma acuza, ca de fapt, este si in realitate amantul meu, si ca eu as mai pastra legaturi pacatoase ,dupa spusele lui, cu el, desi atunci cand m-am casatorit eram virgina. Eu din fire sunt o persoana serioasa si morala, nici prin gand macar sa fiu infidela, pt ca nu mi-e firea. Si asta ma doare cel mai tare, pt ca pe nedrept si nefondat, ma critica pt orice, tot ce fac, bine sau rau, are ceva de zis, nimic nu e bine din ce fac, nu e de acord cu nimic din ce as vrea sa fac si in orice discutie el are dreptate. Am fost atat de suparata atunci, am discutat cu el, cat de tare m-a durut ce a spus si a gandit, si ca eu imi voi vedea de viata mea si el de al lui, ca nu are rost sa continuam asa. Si-a manifestat pareri de rau, a acceptat ca a gresit si intr-un final l-am iertat, gandindu-ma ca e bine sa ii dau o a doua sansa. In perioada urmatoare, totul a fost bine si frumos, am ramas insarcinata cu primul copil, si astfel am fost nevoita sa stau acasa in cea mai mare parte a timpului, si cred ca asta i-a conferit un oarecare confort. Cand copilul a mai crescut, eu decisa fiind sa-mi reiau activitatile, crizele de gelozie au reaparut, nu se mai simtea confortabil dintr-o data, ca nu ma mai poate avea sub ochi, si a trecut la atacuri, care mai de care mai nefondate si aberante. Ca m-am saturat de el, si ca de asta vreau sa merg la munca, sa cunosc oameni noi, si multe alte aberatii. Pana la urma nu am reusit sa-mi reiau activitatea, pt ca eram insarcinata cu al doilea copil, situatie prielnica pt el, de a ma omori psihic. ( si aici am spus multe) . Il deranja si daca eu vorbeam cu o veche prietena, nu mai vb cu mine cu orele, daca eu "indrazneam" sa vb cu fratii mei, eu fiind singura sora,intre 4 frati. Daca veneau fratii mei in vizita la mine si ma mai ciupeau de obraz, fiind sora mai mica, la plecarea lor, ma critica, ma cicalea, ma jignea, ca de ce nu-i cer sa ma lase singura cu ei, sa-mi fac de cap, si multe aberatii de genul, la care atat de socata ramaneam, ca nici cuvinte sa ii raspund nu gaseam. M-a despartit de prieteni si aproape si de familia mea. Nimeni nu era destul de bun pt el. Am inteles intr-un final ca sunt intr-o relatie toxica, dar dupa 12 ani convietuind in acest mediu, m-am trezit, obosita, anxioasa, trista, nefericita, cu stima de sine facuta praf. Nu am plecat de langa el, nu din cauza ca nu as fi gasit pe altcineva, ( pt ca inca sunt o fata faina ) ci din cauza copiilor, pt ca el cu copiii se poarta minunat, e un tata bun, se joaca cu ei, intra in mintea lor, copii il iubesc, si din acest motiv, nu am putut sa fac asta. Acuma am ajuns intr-o stare, cand sunt decisa sa fac o schimbare in viata mea, desi nu consider ca e tarziu, pt ca varsta nu influenteaza cu nimic, succesele tale viitoare. Numai ca m-a adus intr-o stare, in care daca as dori sa plec,nu stiu cum as putea sa am copiii cu mine. Nu stiu cum as putea castiga copiii prin instanta, din caz ca decid sa divortez, avand in vedere,ca nici job nu am, pt ca la nici un job nu m-am ridicat la nivelul asteptat, pt ca mereu eram stresata,(nu invatasem inca ,cum sa ma deconectez de la problemele de acasa) , ca atunci cand ma intorceam acasa, ma asteapta cu tot felul de critici, jigniri si umilinte,( el opunandu-se categoric plecarii mele la munca, sau oriunde ar fi fost) , si pt ca totusi o faceam, devenea violent verbal, violenta verbala ,a devenit ceva obinsuit, violent fizic nu e, dar nu stiu care doare mai tare. Clar , ca printre toate astea, au fost si momente placute, chiar amintiri frumoase, dar din nefericire, momentele dureroase, au fost mai multe, care inclinau balanta. Daca m-ati putea ajuta cu un sfat, cum as putea iesi din acest mediu toxic, cum m-as putea indeparta, dar sa nu-mi las copiii in urma sau cum m-as putea vindeca mai intai si apoi sa actionez, desi nu cred ca te poti vindeca ramanand in toxicitate, ci doar iesind de acolo. Singura grija imi sunt copiii, ca ma gandesc ca atunci cand ei vor creste si isi vor lua propriile lor decizii, el la fel se va comporta cu ei, si nu vreau sa devina niste adulti cu handicapuri. Iti multumesc pt timpul acordat citirii acestui mesaj, si de asemenea iti multumesc anticipat si pt raspunsul pe care il voi primi. (sper sa fi fost destul de coerenta) Cu stima si respect!