Buna,Sandra!Multumesc pentru articolele pe care le scrii,daruindu-ne sprijin in schimbarea pe care cei mai multi o vrem,o cautam in mod eronat in exterior.Ma ajuta mult sa vad ca nu sunt egoista cand doresc ruperea unor legaturi.Din motive care cred ca tin de copilarie,tinerete ,de cei care ma inconjurau la acea vreme,unii indrumandu-ma pe un culoar ingust fara posibilitati de optiuni proprii am acum probleme de a accepta fara disperare iesirea din viata mea a unor persoane.Daca pleaca ei,ma simt vinovata ca i-am pierdut facand ceva ,daca eu plec-asta inseamna ca nu mai vorbesc cu acea persoana(nu accept sa spun motivul,de obicei el consta intr-o jignire,umilire si,consider ca a vorbi despre asta e un fel de a dubla raul)-ma macina nesiguranta si gandul ca SIGUR eu am exagerat,am gresit,sunt vinovata.Ma aflu intr-o situatie fara iesire(din punctul meu de vedere).Am o varsta pe care o consider limita.Mi-e teama ca dupa maine nu va mai fi nimic.As vrea sa pot sa ma resemnez,dar nu o fac.Sufar stand intr-o casnicie in care ma simt amarnic de singura.Sotul meu imi repugna.Nu avem nimic in comun.El a devenit si alcoolic.Am si un fiu adoptat care este alcoolic,etc..Lumea din jur nu accepta ideea ca eu stau cu ei.Eu in schimb,femeia puternica care a dus ani in sir totul in spinare,sunt disperata ca pensia mea anticipata si partiala nu imi va fi de ajuns.NU ma vad cu ei,nu am curajul sa ma rup din cauza sfasitului,a lipsei oricarei sperante pentru mine.Ce sa fac sa-mi infrang limita,sa accept ca varsta nu e o bariera,ca mai exista speranta.Am cautat iubirea mereu,m-am agatat de cei din jur.Cum sa rup lantul acestei dependente??
↧